Bucureştiul citeşte Poezie – Seara George Bacovia

  de Daniela Gheorghiță

Proiectul „Bucureştiul citeşte poezie”, lansat de către A.R.C.E.N (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate) a susţinut în data de 12 Martie, la cinemateca Eforie,  cel de-al treilea eveniment, de data aceasta dedicat poetului moldovean George Bacovia.

Voluntarii A.R.C.E.N, majoritatea studenţi ai unor facultăţi al căror obiect de studiu nu vizează în mod direct arta actorului, au abordat lirica bacoviană într-o manieră neconvenţională şi fără doar şi poate unică. Spectacolul a fost  minuţios plănuit iar rezultatul nu avea cum să nu se încadreze între parametrii aşteptaţi.

Întregul spectacol mi s-a părut nu atât gândit în detaliu cât şi executat foarte bine având în vedere faptul că spectatorul a fost ajutat să rămână alert în permanenţă datorită stimulilor auditivi (ce alt instrument ar fi fost mai potrivit să redea sensibilitatea exemplară a poeziilor decât pianul), a celor vizuali (organizatorii au folosit productiv spaţiul şi au proiectat 24 de fotografii semnate Mirona Radu) şi mişcării scenice. Am decis să trăiesc spectacolul şi din interiorul acţiunii aşa că am discutat evenimentul cu o voluntară A.R.C.E.N, Maria, care s-a descurcat admirabil.

Al Treilea Spațiu

de Radu Stoica

“Harun și marea de povești” reprezintă o tentativă literară de transpunere a cititorului de orice vârstă într-un spațiu al candoarei copilărești pe care, adesea, o credem definitiv pierdută. Acest roman al lui Rushdie poate părea, la prima vedere, un simplu exercițiu ludic al imaginației, o nevinovată tentativă de redobândire a unei stări de spirit rătăcită în ițele amintirilor. Sigur, acest roman poate fi citit cu ochi și inimă de copil. Însă perdeaua de cuvinte și imagini ascunde înțelesuri ce, de multe ori, surprind realități și situații concrete, actuale.

Pe scurt, romanul descrie călătoria fantastică a unui băiat indian, Harun, fiul unui povestitor numit Rashid Khalifa, într-un spațiu al povestirii. Șantanjându-l pe djinul Dakkă, lui Harun îi este permis accesul pe satelitul natural Kahani (ce se rotește în jurul Pământului cu o așa mare viteză încât omului îi este imposibil să-l observe), acoperit aproape în totalitate de ”marea de povești”. Această întindere vâscoasă compusă din miliarde de șiruri narative (o metaforă ce ne duce cu gândul la abordarea post-modernistă, post-structuralistă a textului literar conform căreia acesta nu este decât o ”țesătură”, o pânză de relații paradigmatice și sintagmatice între cuvinte) este aflată sub amenințarea creaturilor întunericului numite Chupi al căror singur scop este otrăvirea mării. Ceea ce ne captează atenția este opoziția binară (”binary opposition”) dintre Gupi, locuitori ai emisferei permanent însorite a satelitului, paznicii mării de povești, un popor guraliv, pentru care muțenia înseamnă moarte curată și Chupi, creaturi ale emisferei întunericului, personaje ce au jurat ”tăcere eternă” conducătorului lor, Khattam-șud (ne amintim acum, involuntar, de celebra dualitate prezentă în ”Mașina timpului” a lui H. G. Wells). Djini, corpuri cerești fantastice, Gupi, Chupi, toate acestea pot părea a fi ”închipuiri” extrase din poveștile de adormit copiii. De altfel, Rushdie a mărturisit că a scris acest roman cu gândul la copiii săi. Dacă, totuși, plasăm această dihotomie în contextul cultural adecvat, vom observa faptul că există o poveste în spatele poveștii.

Ania Loomba făcea, la un moment dat, referire la realitatea istorică numită colonialism și la tipul de discurs pe care aceasta îl presupunea… un discurs al subjugării, al relației de putere unidirecționale, dinspre metropolă spre periferie. Discursul centrului produce reverberații și în zonele marginale ale imperiului. Așa a fost situația și în India. Deși puterea colonizatoare a fost întâmpinată cu ostilitate, colonia a început să cedeze în fața discursului autoritar al metropolei…ba mai mult, și-a însușit acest discurs, în bună măsură, ulterior. Paralela dintre contextul istoric și produsul literar este evidentă. Avem de-a face și în cazul lui Rushdie cu o opoziție între forțele conservatoare, statice, tradiționale și cele cuceritoare, mobile, provocatoare, amenințătoare. Gupii, ajutați de Harun, vor să păstreze o stare de fapt în care sporovăiala, flecăreala, dialogul, povestirea sunt la mare cinste. Ei ne amintesc de India pre-colonială unde exista ”meseria” de povestitor. Diverși învățați, de multe ori cunoscători ai textelor sacre hinduse (ce serveau drept sursă de insprație pentru crearea poveștilor) mergeau din oraș în oraș împărtășind rodul imaginației lor cu oricine dispus să îi asculte. De altfel, tradiția literară pre-colonială în India ținea aproape în totalitate de oralitate. Poveștile erau memorate și transmise mai departe, existau adevărate competiții între povestitori iar publicul era, de cele mai multe ori, invitat să participe la desfășurarea firului narativ prin sugestii și întrebări. Exista o bine înrădăcinată cultură a dialogului.

Transformarea Indiei în colonie bitanică a adus cu sine o transformare culturală. În primul rând, dialogul era imposibil în cadrul unei ierarhii bazate pe relații de putere unidirecționale; altfel spus, metropola nu auzea vocea coloniei. În al doilea rând, britanicii au ”instaurat” o cultură a cărții în rândul elitelor ce, ulterior, a dus la erodarea multisecularei tradiții orale. Cartea este, prin excelență, un obiect al individului, al meditației, al reflecției, al introspecției; ideile (re)găsite în paginile unei cărți sunt însușite abia după multe ore de liniște, de singurătate, de dialog cu tine însuți. Războiul dintre Gupi și Chupi face referire la conflictul ideologic și discursiv dintre cultura britanică invadatoare și cultura indiană, dintre rațiunea ce domină discursul european (de remarcat dialogul dintre Khattam-șud și Harun, dintre partizanul explicațiilor raționale și susținătorul Proceselor-Mult-Prea-Greu-de-Explicat) și tradiția povestitorilor indieni. În finalul romanului, odată cu asasinarea lui Khattam-șud, cele două tabere se pun de acord în a găsi o cale de comunicare, un no-mans-land, un al Treilea Spațiu, așa cum ar susține Homi Bhabha, singurul loc în care dialogul devine posibil.

___

 Bibliografie:

-Bhabha, H. Harun și marea de povești. Polirom, Iași, 2007;

-Loomba, A. Colonialism/Post-colonialism.Routledge, London, 1998;

-http://www.paperstarter.com/seaofstories.htm

- Bhabha, H. The Location of Culture. Routledge, London, 1994;

 shouehara.blogspot.com

sursa foto

Poveste cu sculptori (II)

La articolul precedent au existat nelămuriri privitoare la legenda din care autorii ansamblului Grota s-au inspirat astfel că m-am hotărât să discut problema creației artistice și a sursei de inspirație prin prisma a doi sculptori care au folosit mitologia în arta lor, Dimitrie Paciurea și Ion Jalea.

Pentru realizarea proiectulului pentru ansamblul „Grota” tânărul Paciurea, întors recent de la studiile din străinătate, este recomandat de fostul său profesor Vladimir Hegel. Din motive necunoscute, dar care nici nu cred că au interesat pe nimeni, el alege să ilustreze o legendă din munții Bucegi, legenda cascadei Urlătoarea. Într-un volum al lui Gh. Silvan, tipărit în 1908, legenda este povestită astfel: doi păstori frați iubeau aceeași păstoriță. Într-o zi neguroasă în care cei doi o urmăreau pe fată fără să știe unul de celălalt, când se apropie și vor să o prindă, aceasta se sperie și cade într-o prăpastie, metamorfozându-se în cascadă, căzând de atunci, necontenit de pe stânci, și în căderea ei plânge fără încetare, vorba autorului. Tinerii, îngroziți, rămân stană de piatră lângă locul accidentului. Eu găsisem în altă sursă, o variantă, menționată în articolul precedent, în care cei doi nu au apucături de voyeur și nici nu sperie fata pe ceață, dar fata tot se aruncă în abis, aici pentru că nu se poate hotărî între cei doi. Sursa găsită de cititorul nostru menționa că fata se îneacă și nu spunea dacă cei doi împricinați sunt sau nu frați. Diferențele sunt de subtilitate și normale pentru o legendă locală care a supraviețuit prin viu grai, fiind condimentată de fiecare povestitor în funcție de firea sa.

Nu cred că sunt relevante aceste detalii. Legenda a fost folosită strict ca motiv, iar sculptura lui Filip Marin (autorul nudului feminin din compoziție) nu este mai puțin frumoasă și deosebită dacă fata din legendă s-a transformat în cascadă în căderea ei sau s-a înecat. Gigantul lui Paciurea nu a devenit opera care l-a adus în atenția publicului iubitor de artă pentru că era frate cu rivalul său și pentru că urmărea o păstoriță pe crestele munților. Legenda transpune motivul dragostei neîmplinite, care devine extraordinară și tragică tocmai prin imposibilitatea existenței ei. Iar acest motiv este recurent în mitologia fiecărui popor.

Cred că, mai degrabă proiectul a înfățișat mitul Cascadei Urlătoarea, întrucât obiectivul turistic respectiv era apreciat de regel Carol I, care avea și un traseu care lega Castelul Peleș de cascadă, iar Regina Maria poposea în plimbările călare, în apropierea ei, pe o piatră în formă de tron domnesc, căreia i-a rămas numele Fotoliul Reginei.

Creația artistică depășește inspirația care i-a dat naștere. Ea are o viață și o forță proprie, care devin, din momentul terminării actului artistic, independente chiar față de creator. Sursa de inspirație folosită poate ajuta privitorul doar pentru crearea unui context, pentru întelegerea anumitor aspecte formale, dar cam atât. Opera de artă nu este strict legată de povestea care i-a dat naștere, cu atât mai mult, dependentă, astfel încât curiozitățile legate de aspecte minore ale motivului folosit devin jignitoare.

Geniul artistic constă în viziunea proprie asupra unui aspect, fie el mitologie, lume contemporană, un chip sau o situație. Iar pe lângă acest unghi din care privește mai este vorba și de aptitudinea de a-și materializa ideea astfel încât să fie înțeles de privitor. Dintre sculptorii care au realizat statuară de for în secolul al XX-lea, am o mare admirație pentru doi artiști: Dimitrie Paciurea și Ion Jalea. Le-am cunoscut opera încă din liceu și i-am respectat, elogiindu-i de fiecare dată pentru destinul dificil. Poate chiar din acest motiv, lucrările lor au viață și vorbesc, așa mute cum sunt, despre lumile atemporale ale eroilor, himerelor și formelor perfecte. Critica de artă și interviurile lui Ion Frunzetti m-au făcut să îi pot cunoaște ca persoane și să îi îndrăgesc mai mult.

Dimitrie Paciurea a trăit toată viața în umbra lui Brâncuși, putem spune și nu vom fi contraziși. Contemporan cu acesta, Paciurea nu a revoluționat pentru totdeauna lumea sculpturii rupând forma pentru a căuta esențialul. El a avut altfel de căutări, a observat alte lumi. A ajuns în căutările sale în lumea himerelor, creând esențe materiale pentru stări și spirite fugare, precum războiul, noaptea, apa, pământul. Nu a avut nemulțumiri la nivelul formei, pentru a o căuta pe cea perfectă, așa cum făcea Brâncuși, ci a fost mulțumit cu ea, cu figurativul comun. Pentru ce vroia el să exprime soluția unui figurativ banal și corect era chiar de dorit. El exprima prin figura banală esențe neobișnuite, iar Brâncuși căuta esența figurii banale ajungând la forme neobișnuite. Asta nu înseamnă ca vreunul din ei e mai prejos, ci că văd lumea din unghiuri diferite.

Pentru Paciurea, Gigantul era rezultatul unor căutări. Problema pusă de motivul omului puternic, eroic, atât fizic cât și psihologic apare la Paciurea mai devreme de momentul comenzii pentru Expozițiunea de la 1906, dar se concretizează atât de frumos! Omul puternic dar a cărui forță e absolut inutilă când groaza pierderii iubirii îl împietrește, este și azi la fel de viu ca atunci când a izvorât ca idee în mintea artistului. Gloria artistului constă în capacitatea de a transpune în ille tempore un sentiment atât de subtil și trecător.

Problema eroului, a omului perfect, bun, puternic și drept devine la Ion Jalea (care la un moment dat i-a fost elev lui Paciurea) o adevărată religie. Căutarea vitalității și forței îl duce pe Jalea spre o altă lume: mitologia. Găsind motivele atât de bine conturate ale eroilor în mitologia greacă și nu numai, el oscilează în opera sa între bine și rău, între puternicul bun (Hercule) și puternicul rău (Lucifer). Acest cult pentru erou poate că își are rădăcinile în perioada primului război mondial. Ion Jalea a participat la război ca ofițer de rezervă, nelipsindu-se de indeletnicirea de sculptor nici aici: asemenea unui Grigorescu al materiei, el modelează cu lut luat din râpă și ars ulterior la Mănăstirea Cașinului, așa-zisele „schițe de front” (mici sculpturi cu soldați slabi și flămânzi și compoziții inspirate din situațiile de front în care se vede compătimirea pentru mizeria și suferințele acestora). Tragica întâmplare din august 1917 de la Mărășești, unde este grav lovit de schijele unui obuz, îl va lăsa fără mâna stângă. Cu toate acestea, ba chiar cu o ambiție mai mare decât până acum, va continua și schițele de front iar după război va lucra mult și extraordinar până la vârsta de 96 de ani (își pierde mâna la vârsta de 30 de ani).

Legat de acest moment, într-un interviu realizat de Ion Frunzetti la 21 iunie 1941 va spune: Faptul că războiul trecut nu mi-a lăsat decât o singură mână, nu sporește, nici nu scade meritul meu. Poți avea șapte brațe fără să fii în stare a tăia cât unghia-n cartof și poți să n-ai nici unul, dacă vezi clar în minte statuia. Deasemenea, întotdeauna a fost discret în legătură cu acest incident, nedorind să fie publicate prea multe date. Cred că acesta a fost modul său de a fi erou, forța și vitalitatea sa: actul creației; chiar daca nu a mai putut niciodată să își care sculptura în spate prin centrul Bucureștilor, cum a făcut la prima expoziție la care a participat.

 O compoziție începută înainte de război, Hercule doborând centaurul a fost desăvârșită la Paris, fiind prezentată la Salonul de Toamnă, în 1920. Ulterior, în 1922, în țară, sculptorul anunță că Hercule este o sculptură monumentală, îndrăzneață, făcută pentru a fi așezată în aer liber, într-un parc. Pentru autor, Hercule întruchipa glorificarea forței umane, frumusețea, sănătatea, eroul pozitiv care învinge monstruozitatea și urâțenia simbolizate de centaur. Lucrarea a fost cioplită în piatră în 1925 și așezată în Parcul Barbu Delavrancea de la Șosea[1]. Ulterior a fost mutată, iar astăzi se află în parcul Herăstrău, în apropierea lacului.

Faptul că a folosit sursa mitologică doar ca motiv este cel mai bine redată de abordarea diferită de arta clasică, grecească pe care o adoptă. Sculptorul a ales să reprezinte momentul în care Hercule este pe cale să îl învingă pe centaurul Nessus, care, potrivit mitului, îi furase soția. Față de echilibrul sufletesc al statuilor antice, în opera lui Jalea predomină clocotul pasional, efortul fizic care denotă și frământări lăuntrice, exprimate prin ritmul compozițional.

Un torso, un nud, mi s-au părut întotdeauna o experiență interioară mai bogată decât portretul (…) Nudul e interpretare, subiectivism și frână reală în același timp, va spune Ion Jalea în cadrul aceluiași interviu.

Avem de-a face, așadar, cu două opere de artă care preiau personaje ale unor întâmplări legendare, dar, cu toate acestea, ele au o valoare independentă de contextul care le-a dat naștere. Nici măcar contextul social-istoric sau viața personală a artistului nu sunt importante pentru opera de artă, decât, poate, în contextul categorisirii într-un anumit stil artistic.

O operă de artă e frumoasă și valoroasă prin sine, prin simpla sa existență.

—

Bibliografie:

Frunzetti, Ion, Dimitrie Paciurea, Meridiane, București, 1989;

studiu monografic, Meridiane, București, 1971

Frunzetti, Ion, Disparate, Meridiane, București, 2002

Frunzetti, Ion, Scrieri. Prietenii mei artiștii, volumul II, Europolis, Constanța, 1997

Gadamer, Georg, Adevăr și Metodă, Teora, București, 2001

Mihalache, Marin, Ion Jalea, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956

---

[1] Marin Mihalache, Ion Jalea, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, pag. 13

Atemporalitatea pericolului social – Ku Klux Klan versus Anders Behring Breivik

de Daniela Gheorghiță

Istoria demonstrează constant cum pericolul social are un caracter universal atunci când ia naştere din idei extremiste. Astfel, comparând două lucrări care au fost publicate în secole şi pe continente diferite, anume The Klan’s Fight for Americanism (1926) şi Manifestul lui Anders Behring Breivik (iulie 2011) observăm similitudinile şocante ale ideilor rasiste care au provocat deopotrivă nenumărate victime.

La o primă lectură, The Klan’s Fight for Americanism, protestul lui Hiram Wesley Evans, lider al celui de-al doilea Ku Klux Klan între anii 1922 si 1939,  nu este altceva decât o instigare la rasism sub masca unui naţionalism exacerbat, idei inerent legate de ură şi în ultimul rând de violenţă. Însă aspectele ce şochează sunt tocmai contemporaneitatea şi aplicabilitatea internaţională a textului, luând în considerare atentatele recente de scală mondială.

În primul rând, Hiram a fost mai mult decât liderul mişcării pe care o reprezenta, fiind o adevărată persoană publică şi un foarte bun orator care îşi lua rolul în serios de fiecare dată. Considerându-se înzestrat cu sarcina de a salva poporul American, Hiram a reuşit să dividă o întreagă naţiune exclusiv după concepţiile personale rasiste, denumind orice cetăţean care nu corespundea descrierii sale de autenticitate drept extraterestru (alien). Pe de altă parte, Anders Behring Breivik, responsabil pentru atentatele de anul trecut din Norvegia, a acţionat după aceleaşi principii, deşi nu a avut adepţi direcţi, ca în cazul lui Hiram. Breivik şi-a recunoscut crimele în folosul umanităţii, declarând că este un viitor regent al Norvegiei menit să îşi salveze ţara iar mai apoi întreaga Europă de la pericolul iminent reprezentat de membrii altor rase, religii sau etnii.

În cel de-al doilea rând, ambii lideri împart aceleaşi păreri privind conservatismul cultural şi discriminarea din punct de vedere al religiei. În timp ce Hiram Evans acuză evreii şi catolicii pentru nivelul de trai scăzut al ”americanilor nativi”, Anders Breivik vede în musulmani acelaşi pericol pentru Europa actuală. Acesta a mărturisit că este adeptul teoriei conspiraţioniste cunoscută sub numele de Eurabia care prevede o viitoare Europă condusă de musulmani, iar pentru a salva bătrânul continent de la o presupusă invazie arabă, dorea să îşi pună în aplicare planurile de cavaler special numit pentru a se ocupa cu deportarea celor care respectă Coranul.

Străinii reprezintă un pericol pentru copiii nenăscuţi ale ambelor naţiuni, conform celor două publicaţii. În timp ce Hiram Evans afirmă că sporul natural redus se datorează conştiinţei Americane şi străinilor care fură şansele la bunăstare nenăscuţilor, Breivik propune un plan nebunesc de împerechere în scopul conservării rasei autohtone. Pe de altă parte, anti-feminismul reprezintă poate singurul aspect care îi diferenţiază pe cei doi din punct de vedere ideatic. Breivik acuză în mod direct feminismul pentru degradarea materialului European, în timp ce Hiram plasează femeile americane pe acelaşi plan cu partenerii lor, mulţumindu-le chiar în subsidiar pentru efortul de a înfrunta pericolele necesare clădirii unei naţiuni.

Astfel, luând în considerare atrocităţile comise de ambele părţi, Ku Klux Klan ocupându-se în mod constant cu acţiuni ce includeau scrierea cu acid ale iniţialelor KKK pe frunţile celor care nu agreau organizaţia, precum şi cu numeroase crime ce foloseau ca pretext ideile mai sus menţionate, iar Breivik ucigând 77 de persoane din doar două atacuri, observăm trista realitate a faptelor: ura faţă de străini, fie ei apartenenţi ai unei alte religii, reprezentanţi ai unei alte rase sau al unui alt partid politic, va continua să provoace victime, independent de contextul social al momentului.

Bibliografie:

 www.britannica.com

books.google.com The Klan’s Fight for Americanism, Google books

Dictionary of American Diplomatic History, Findling, John, E. 1989

en.wikipedia.org, The Free Encyclopedia

www.teachingamericanhistory.org

www.tshaonline.org/handbook/online/articles, Texas State Historical Association

 A twentieth-century American Reader , volume 1 1900-1945, edited by Jack Lane and Maurice O’Sullivan, U.S. Department of State, Washington D.C. 1999

Armistiţiul olimpic – o lecţie pentru pace

Drd. Anita Sterea

Citeam de curând un articol despre cum a pierdut şi în anul 2011 Comitetul Internaţional Olimpic Premiul Nobel pentru Pace.  Un subiect interesant, însă pentru necunoscători un subiect fără esenţă şi conţinut aş putea spune. Mişcarea olimpică are o doză de pacifism exprimată prin cele 6 principii fundamentale (create de Pierre de Coubertin si modificate ulterior de urmaşii acestuia) ale mişcării olimpice moderne, însă originea acestora se pierde cu mult în negura vremii, mergând în istorie până în Antichitate, acolo unde Jocurile Olimpice îşi au originile.

Dacă ne raportăm la Jocurile Olimpice Antice, înţelegem că de la începuri, acestea apar pentru a aduce pacea  pe teritoriul Vechii Elade. Legenda de secol IX î.Hr vorbeşte despre Iphitos, conducătorul cetăţii Elis, care mergând să ceară ajutor renumitului Oracol de la Delphi, adresează acestuia următoarea întrebare „cum să pun capăt războaielor care se abat asupra regatului meu”. Răspunsul primit este oarecum neaşteptat pentru Iphitos, Oracolul vorbind în răspunsul său  despre organizarea unor concursuri atletice în Olimpia (aflata în regatul lui Iphitos, numit Elis), o dată la 4 ani.  Pe  parcursul acestor întreceri trebuia proclamat armistiţiul pe întreg teritoriul grecesc. Aceasta era soluţia oferită  de Oracol la problema adusa în discuţie de conducătorul grec.

Ekeheria în limba greacă sau pacea olimpică temporar instalată, va ajunge să devină un adevarat obicei în lumea antică elenă. Acest angajament oral între toate cetăţile greceşti, se va extinde şi către alte întreceri sportive panelenice, astfel că acest armistițiu apărut la Olimpia va fi preluat şi aplicat şi pe  parcursul Jocurilor sportive de la Nemea, Delphi sau Isthmia. Cu toate că la aceste competiţii sportive participau sportivi atât eleni cît şi din coloniile greceşti apropiate, ekeheria sau  legea nescrisă a instalării păcii olimpice nu se va aplica  niciodată statelor externe teritoriului grecesc, rămânând o cutumă a sistemului grecesc cu precădere.

 În general armistiţiul ţinea o luna, însă se putea extinde la 2-3 luni, şi avea scopul de a-i proteja pe sportivii, spectatorii, arbitrii, antrenorii şi  artiştii care călătoreau din toate colţurile Greciei  pentru a lua parte la marile  întreceri sportive organizate pe teritoiul grecesc (Olimpia, Nemea, Isthmia şi Delphi).

Armistiţiul era anunţat prin mesageri, care prezentau data exactă de desfăşurare a festivalului. Pe perioada armistiţiului nici un soldat, fie şi gardă de corp al vreunui rege,  nu putea pătrunde cu armament de luptă  în aria stadionului olimpic, armele fiind lăsate la poarta stadionului şi de civili. Pedepsele cu moartea nu se executau pe parcursul jocurilor. De asemenea, Olimpia devine şi loc de semnare a unor tratate de pace, sau reînnoire a altora deja existente, ca de ex. „tratatul de 30 de ani între Atena şi Sparta”, dovadă că pacea era cea care guverna competiţia olimpică şi o făcea să existe şi să se dezvolte de la o ediţie la alta.

Dacă ne raportăm numai la lumea antică, am putea afirma că acest principiu cutumiar al armistiţiului olimpic a ajutat la supravieţuirea Jocurilor Olimpice antice pe o perioadă de mai bine de 1200 de ani, fiind una din puţinele legi nescrise existente în sistemul juridic grecesc care s-a aplicat de un număr atât de mare de cetăţeni şi pe o perioadă atât de lungă. Nu ştim cât de mare era dorinţa de a pune armele în cui pentru a lăsa sportivii să vorbească, însă prestigiul adus de un campion olimpic, de care se bucura o cetate era de multe ori extrem de important în rapoartele diplomatice dintre cetăţile greceşti, lupta pentru supremaţia olimpică existantând încă din acea perioadă.

La sfârşitul secolului al XIX-lea baronul Pierre de Coubertin, are ideea şi posibilitatea de a readuce la viaţă competiţia olimpică dupa mai bine de 14 secole. În 1894, în urma Congresului de la Paris, Comitetul Internaţional Olimpic era înfiinţat, iar doi ani mai târziu prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne se desfăşura la Atena. Încă de la început mişcarea olimpică, aşa cum a gândit-o Coubertin, avea un scop cu pregădere educativ, care se regăseşte foarte bine explicat  în cele 6 principii fundamentale ale olimpismului. Mai mult decât atât principiul al doilea al mişcării olimpice vorbeşte despre promovarea unei societăţi paşnice, ideea aceasta fiind puternic legată de conceputul de „ekeherie” din antichitate, care nu-i era deloc străin părintelui fondator al Jocurilor Olimpice Moderne. Deşi şi-a dorit să aducă şi pacea prin mişcarea olimpică, Coubertin nu a reuşit acest lucru. Primul şi cel de-al doilea război mondial, au facut ca arena sportivă să fie închisă lăsând locul focurilor de armă (ediţiile Jocurilor Olimpice de Berlin 1916 precum şi cele de vară şi iarnă din 1940, 1944 fiind anulate din cauza războiului). De asemena, după cel de-al doilea război mondal, mişcarea olimpică continuă să se lovească de violenţe, pacea olimpică fiind un concept inexistent în vreme sau mai bine zis existent doar pe hârtie. Masacrul de la Munchen din 1972, boicoturile cauzate fie de confruntări violente sau dispute politice,  din 1956, 1968, 1980, 1984, 1988 sau rivalitatea excesivă din arena olimpică dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece sunt doar câteva exemple. Toate aceste evenimente neplacute ale istoriei au făcut din mişcarea olimpică o portavoce către popoarele lumii faţă de problemele existene pe glob la un anumit moment. Rolul pacifist al miscării sportive fiind înţeles diferit de oamenii politici contemporani şi interpretat  de fiecare după propriile criterii.

Până la căderea Cortinei de Fier, pacea olimpică era un concept abstract şi greu aplicabil societăţilor şi contextului internaţional existent.  La începutul anilor ‘90 pacea olimpică intră în vizorul oamenilor de specialitate şi începe să capete un oarece contur. În 1992 la a 99-a sesiune a Comitetului Internaţional Olimpic, preşedintele de atunci al acestui for Juan Antonio Samarach, aducea în discuţie posibilitatea mai multor săptămâni de încetare a focului pentru o mai bună desfăşurare a ediţiilor olimpice. Propunerea sa se va transpune într-o propunere oficială adresată  de Comitetul Internaţional Olimpic Organizaţiilor Naţiunilor Unite, organismul internaţional care ar fi putut face cu adevărat ceva pentru a aduce pacea în arena olimpică. În 1993 ONU va da prima rezoluţie în favoarea armistiţiului pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1994 de la Lillehammer, Norvegia.  În acea vreme Europa era acoperită din nou de război, astfel că în timpul JO de la Lillehammer, se va opri focul în Sarajevo pentru o zi, timp în care însuşi Juan Antonio Samarach va merge în vizită în capitala Bozniei şi Herţegovinei, fiind  însoţit de o delegaţie UNICEF care a avut şansa să ducă importante ajutoare umanitare într-o zonă puternic afectată de război.  Ceea ce s-a întâmplat la Sarajevo în 1994 a demonstrat că armistiţiul olimpic se poate aplica şi în contemporaneitate, fiind o adevarată lecţie pentru pace fie ea şi temporară.

Din acest moment legătura dintre Comitetul Internaţional Olimpic şi ONU devine tot mai strânsă. ONU proclamă anul 1994 „anul internaţional al sportului şi idealului olimpic”. De asemena, din acest moment ONU dă o rezoluţie cu privire la Jocurile Olimpice de iarnă sau de vară cu un an înainte de începerea competiţie, prin care cere încetarea focului în zonele de conflict pe parcusul desfăşurării competiţiei olimpice, o astfel de rezoluție fiind dată și pentru Jocurile Olimpice din acest an de la Londra.

Pornind de la aceste măsuri întreprinse la nivel internaţional, sportivii din toată lumea, participanţi la Jocurile Olimpice, au contribuit prin gesturi mici dar semnificative la promovarea păcii la nivel naţional sau internaţional, astfel că în 2000 la ediţia de vară de la Sydeny, întreaga planetă a putut vedea sportivii Coreei de Nord defilând alaturi  de cei din Coreea de Sud la ceremonia de deschiderea a Jocurilo Olimpice. În acelaşi an, CIO inaugura „Centrul Internaţional pentru pace olimpică”, o instituţie care are ca scop promovarea, încurajarea şi găsirea unor soluţii legale necesare pentru aplicabilitatea acestui concept. Cu toate acestea la ultima ediţie de vară a Jocurilor Olimpice de la Beijing, în ziua  ceremoniei de deschidere, Rusia invada Georgia, şocând întreaga opinie publică prin încălcarea armistiţiului olimpic. Chiar dacă situaţia era tensionată între cele doua state, la ceremonia de premiere în proba feminină de pistol cu aer comprimat 10m, reprezentantele Rusiei (medalie de aur) şi Georgiei (medalie de bronz) s-au îmbrăţişat pe podiumul olimpic, transmiţând întregii planete un mesaj de prietenie, respect şi întelegere reciprocă.

În concluzie, putem afirma că armistiţiul olimpic deşi este un concept cu o mare importanţă în antichitate, în lumea modernă nu şi-a găsit încă cadrul legal necesar pentru a ajunge să fie aplicat, însă stransa legătură dintre CIO şi ONU este un prim pas în vederea  identificării mijloacelor prin care acest concept se poate transforma de la  forma idealistă la o formă reala aplicabilă secolului XXI.

Articol aparut în ”Spirit olimpic”, 2011

surse foto: 1, 2.

Bibliografie:

• Olympic Truce-Peace inspired by sport, ed. International Olympic Truce Center-2009.
• Olympic Truce-Sport as a platform for peace, 2009.
• Recomandări ONU-CIO în urma forumului ONU-CIO- “Importanţa parteneriatului”, Lausanne, mai 2010.
• Rezoluţiile ONU cu privire la mişcarea olimpică

——-

Anita Sterea este doctorand în anul al III-lea, la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, specializarea istorie contemporană, cu teza ”Dezvoltarea mişcării olimpice româneşti  în perioada comunistă”. Interesul pentru mişcarea olimpică şi sport în general   s-a manifestat încă din anii facultăţii, interes ce se va materialize prin absolvirea masterului în ” Studii olimpice, educaţie olimpică şi organizarea evenimentelor olimpice”, master organizat de Academia Internaţionala Olimpică şi Universitate din Pelopones. Din 2008  până în prezent   colaborează cu Academia Internaţională Olimpică pentru diferite sesiuni internaţionale.  Este implicată active şi în mediul organizaţiilor neguvernamentale, fiind vicepreşedinte al Asociaţiei Coolturale ”Noua ne Pasa!” şi colaborând în diferite proiecte cu Fundaţia Calea Victoriei, Asociaţia pentru Tineri ”Arlechin(O)” şi Asociaţia Civicus România.

Rocada profesori-studenți Conferinţa Naţională : Om, societate, cultură (secolele XVII-XXI), UBB

de Emilian Dranca

În foarte puţine zile studenţilor le este dat să se afle în locul profesorilor, să explice, să vorbească, să ţină un discurs, o expunere în faţa unui auditoriu interesat şi preocupat de suma subiectelor abordate. Însă, ceea ce este foarte important, îl constituie faptul că acel auditoriu este format şi din profesori. Cu alte cuvinte, pentru o zi, două, profesorii iau locul studenţilor, aşezându-se în bănci şi ciulind bine urechile la ce are de spus mai tânăra generaţie. Unele dintre aceste momente sunt şi sesiunile de comunicări ştiinţifice ce au loc în universităţile din ţara noastră. Momentul este unic, deoarece dascălii învaţă de la discipolii lor, aceştia din urmă prezentându-şi propriile studii şi cercetări.

Astfel s-a întâmplat şi la Cluj-Napoca în zilele de 23-24 martie, unde, Facultatea de Filosofie şi Istorie din Universitatea Babes-Bolyai a organizat Conferinţa naţională O filă de istorie : Om, Societate, Cultură (secolele XVIII-XXI). Momentul a fost deschis de decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Dr. Pr. Ovidiu Ghiţă care a încurajat asemenea manifestări studenţeşti şi nu în ultimul rând studiul istoriei. Au mai vorbit Conf. Univ. Dr. Ioan-Marius Bucur, Lect. Univ. Dr. Ioan Cârja şi Prof. Univ. Dr. Ioan Bolovan. Acesta din urmă a adus o carte din 1984 care reprezintă rezultatul unei comunicări ştiinţifice la care participase, student fiind, în urmă cu 26 de ani împreună cu alţi doi actuali profesori. Volumul colectiv din 1984 reflectă strădaniile foştilor studenţi ai facultăţii care între timp au ajuns profesori. Asta vrea să însemne că studenţii de azi care participă la asemenea evenimente vor fi profesorii de mâine? Nimic nu este imposibil, doar timpul va putea răspunde la o asemenea interogaţie. Însă, comparaţia celor de ieri cu cei de azi, sau a celor de azi cu cei de mâine depăşeşte dimensiunile unui volum de câteva sute de pagini. Ea are o dimensiune mult mai importantă, o dimensiune eshatologică, deoarece cei cuprinşi în interiorul acelor pagini reprezintă generaţiile ce se succed şi se subordonează în mod natural. Astfel, comparaţia trebuie realizată în termenii în care Nicolae Iorga îşi compară propria generaţie cu cea a lui Alexandru Xenopol, Iorga acuzându-şi predecesorii de lipsă de metodă şi rigurozitate ştiinţifică.

Acelaşi exerciţiu era realizat şi de Mircea Eliade, contestând în paginile gazetelor autoritatea mai marilor istorici ai clipei când avea doar 20 de ani. În mod admirabil, Eliade nu s-a rezumat doar la o critică gazetărească ci şi-a confirmat valoarea şi anvergură intelectuală prin marea sa operă ştiinţifică şi literară. Însă, fostul ‘’adolescent miop’’ avea să fie la rândul său depăşit de proprii discipoli, prin viziune, dimensiunea şi profunzimea operei ştiinţifice, claritatea şi anvergura mesajului transmis. Unul dintre ei este Ioan Petru Culianu, care la vârsta de doar 40 de ani preda în locul lui Eliade.

O asemenea dimensiune comparativă ar trebui remarcată în cazul acestor momente unice : rocada profesori-studenti ; momente (rocade) în care tânăra generaţie îşi poate afirma şi confirmă propria viziune asupra lumii şi propriile valori. O simplă lectură a prezentării conferinţei, a titlurilor expunerilor, studiilor, cercetărilor, poate confirma comparaţia dintre cele două generaţii actuale. Astfel trebuie spus, Conferinţa a avut două secţiuni, una de istorie modernă (a cărei lucrări s-au desfăşurat într-o sală cu maeştrii şi iniţiaţi ai istoriei moderne) şi alta de istorie contemporană (desfăşurată în altă sală plină de pasionaţi ai istoriei contemporane).

Printre prezentările pentru perioada modernă trebuie să amintim Drd. Mihaela Mehedinţi, UBB – Cine a scris despre noi? Privire de ansamblu asupra călătorilor nordici şi ruşi prin spațiul românesc (secolele XVII-XIX); Diana Maria Dăian, Master, UBB – Lupta pentru limbă. Cristalizări în identitatea etnică românească (secolul al XIX-lea); Drd. Alexandru-Nicolae Nicolaescu, UAB, Alba-Iulia – Univers Bibliologic în revista “Transilvania” (1868-1878); Răducu Ruset, Master, UBB - Societatea Transilvania-factor determinant în formarea intelectualitătii ardelene; Drd. Cristian-Nicolae Balaj, Univ. din Oradea – Aspecte din activitatea culturală a Despărtământului Sătmar-Ugocea (1898-1912), Gheorghe Dumbrăvescu, an II, UAB – Alba-Iulia Andrei Glavina în publicistica blăjeană; Silviu Bejinaru, an II, UVT, Timisoara – Generalul Traian Doda si învǎtǎmântul bănățean, Drd. Dragos-Lucian Tigău, Univ. din Bucuresti – Studenti din Lugoj la universităti europene (1780–1850).

La secția de istorie contemporană au prezentat Bogdan-Andrei Costia, Master, UAIC, Iasi – Stalinizarea învătământului românesc; Dragos-Dumitru Ursu, Master, UBB – Destinul lui Nicolae Itul – între opresiune si supravietuire, Ioana-Zoia Sandu (Ursu), Master, UBB - Mircea Vulcănescu: o istorie, un om, o poveste, Drd. Dana Emilia Burian, UBB - Participarea și prezența femeii în economia socialistă; Drd. Anita Diana Sterea, Univ. din Bucuresti – Nadia Comăneci – de la simbol al regimului comunist la…fugară; Cristina Călugăr, an II, Univ. “Petru Maior”, Tg. Mures – Anii 1960-1970. De-o parte si de alta a Cortinei de Fier; Dr. Dorin Stănescu, Univ. Bucuresti, Centru de Studii Euro-Atlantice – Lungul drum de la interconectare spre unificare. Proiectii si politici al Uniunii Europene în domeniul transporturilor pe calea ferată; Drd. Claudia Anamaria Iov, UBB - Diversitate etno-culturală si relatii inter-etnice. Romii de ieri si de azi, de la ignorantă la îngrijorare-istorie, mărturii; Drd. Cristian Hainic, UBB – Hermeneutica artei ca pragmatică a vietii cotidine; Iulia Alexandra Oprea, Master, Univ. “Petru Maior”, Tg. Mures – Lumea musulmană: între mit si realitate; Drd. Nicolae-Emilian Bolea, UBB, Drd. Gabriel Girigan, UBB – Spații sociale cu valoare simbolică și relații între categorii sociale. Studiu de caz: sat Adjudeni, judeţul Neamţ.

Toate aceste titluri arată o diversitate şi interdisciplinaritate a preocupărilor actualilor studenţi ai facultăţilor de istorie din România. Urmează ca ei să continue ceea ce au început azi, iar astfel să ridice universităţile şi cultura română acolo unde îi este locul ; să depăşească perioada sterilă dintre 1948 şi 1989 ; să facă actuala generaţie demnă de numele lui Mircea Eliade şi a lui Ioan Petru Culianu. Oare mai este necesar să amintim cuvintele tânărului Cioran, ‘’mitul generaţiilor depăşeşte relativismul istoric şi trezeşte o reprezentare eshatologică.’’

Poveste cu sculptori

de Ilinca Damian

Cum am ajuns eu să văd ce a mai rămas din ansamblul „Grota” și cum este el împrăștiat în Parcul Carol și Parcul Herăstrău, e o poveste foarte amuzantă, pe care nu o să o spun aici. Acum voi spune povestea sa și a autorilor săi.

În 1906 se sărbătoreau 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, astfel că din 1905 încep pregătirile pentru organizarea unei Expoziții Naționale, menită să prezinte progresul înfăptuit de Carol I în cei 40 de ani de domnie. Expoziția trebuia să fie deschisă pe Câmpia Filaretului din Parcul Carol, urmând să cuprindă pavilioane pentru agricultură și industrie, un muzeu al artelor, „Arenele romane”, un lac de agrement, fântâni, busturi și celebra „Grota”, pe scurt o muncă imensă în care vor fi antrenați numerosi artiști si arhitecți.

Pentru realizarea ansamblului statuar „Grota”, legat de Palatul Artelor (care va fi distrus în al doilea război mondial), sunt chemați Dimitrie Paciurea, care urma sa facă și proiectul, Frederic Storck și Filip Marin. Consultând mai multi arhitecți, având în vedere că Grota urma să aibă o perspectivă frontală foarte amplă iar ansamblul, deși realizat de mai multi artiști, trebuia să fie unitar, se ajunge la o compoziție cu trei personaje: doi giganti (realizati de Paciurea și Storck) și un personaj feminin (realizat de Filip Marin) în centru.

Acest ansamblu portretiza o legendă conform căreia, undeva în munții Bucegi, doi frați gemeni erau îndrăgostiți de aceeasi fată. Mama fraților o pune pe fată să aleagă între cei doi, dar neputând să facă asta, ea spuse: „Vă iubesc pe amândoi, de aceea nu pot să mă dau nici unuia dintre voi. Acela care însă mă va scoate din această prăpastie, acela să-mi fie barbat.” Și se aruncă în prăpastie. În cădere se transformă în cascada Urlătoarea sau Urlanda, iar cei doi tineri, în durerea lor deveniră stânci de piatră.

Cele trei personaje urmau să fie proiectate pe suprafața întunecată a stâncilor unei grote, înconjurate de cascade, lacuri umbrite, poteci înguste printre stânci și ape, constituind un ansamblu în spiritul romantic al epocii, menit să uimească și să atragă privitorul. Pentru realizarea tinerei fete a fost aleasă, ca material, marmura iar pentru cei doi giganti, piatra de Bampotoc. Proiectul este aprobat în 1905.

Primul care termină lucrarea este sculptorul Filip Marin, recunoscut in epocă drept foarte talentat în realizarea nudurilor. Este momentul în care el creează cea mai valoroasă operă a sa și cea mai stralucită realizare a unui nud feminin, chiar și până astăzi. Nici Frederic Strock nu se lasa mai prejos. Gigantul său păstrează însă o postură academică și este puțin molatec. Poate și datorită folosirii unui model obișnuit să pozeze studenților și devenit astfel static, leneș, fără să mai transmită neliniștea unui om care și-a pierdut dragostea și de durere devine stâncă.

Rămâne însă codaș tocmai Paciurea, care concepuse proiectul. Nefiind mulțumit de imaginea pe care i-o oferea modelul lui Storck, gandindu-se la Sclavii lui Michelangelo, Paciurea tot caută o sursă de inspirație. O găsește în persoana lui Timoftei Chirilov, un tânăr venit din Bucovina, de numai 21 de ani, aproape 120 de kg si 2 metri înălțime, care se plimba liniștit pe Calea Victoriei. Punându-l să stea nemișcat, în poză, avea acea neliniște și părea înlănțuit, fiind exact ce căuta sculptorul. Când a terminat însă lucrarea, aceasta se dovedeste a fi examenul său de maturitate, depășind lucrările colegilor săi ca realizare artistică și concepție plastică. Paciurea a primit pentru Gigant Premiul Național în 1927.

La deschiderea expozitiei, punctul de atracție a fost Grota, cu cele trei personaje oglindite în ochiuri de apă și proiectate pe fundalul negru din stânci. Din nefericire, după al doilea război mondial, în anii comunismului, Grota a fost dezafectată. Cei doi giganti au fost amplasati pe o parte și cealalta a unei alei din parcul Carol pierzând semnificația și tensiunea care îi caracteriza, iar nudul tinerei a fost mutat în Parcul Herastrau, unde se găsește și astăzi.

 Bubliografie:

Ion Frunzetti: Paciurea (cu un catalog și un tabel cronologic de Petre Oprea). București, 1971

Sfântul Dominic și preocuparea pentru ortodoxie

de Emilian Dranca

“Cu universitățile, ordinile religioase și conciliile, Evul Mediu a cunoscut instituții europene care constituiau entități concrete, nestatale și prin aceasta eficace.”[1] Europa secolului al XII-lea oferă condițiile necesare impunerii hegemoniei Bisericii Apusene în detrimentul Bisericii Răsăritene. Astfe, după marea schismă din 1054, Vaticanul încearcă să-și impună poziția de instanță supremă a creștinătății, iar Papa să fie acceptat drept prim slujitor a lui Dumnezeu pe întreg curpinsul continentului European. Pentru aceasta, este necesar să depășească criza prin care trece pe parcursul secolelor  X și XI.  “Mai întâi ermetismul și apoi monahismul au reprezentat căile unei regenerări spirituale menite să recupereze spiritul bisericii primitive. Apare atunci o nouă imagine a călugărului , care preferă puterii și bogăției abatiilor benedictine, răspândite pe continent, izolarea absolută, sihăstria rugăciunii și a  ascezelor.” [2] Deși în momentul marii schisme dintre Biserica de la Roma și Biserica din Constantinopol exista Ordinul de la Cluny, al călugărilor benedictini, care în sec. al XII-lea vor deține 1400 de abatii cu un total de 10.000 de călugări [3], în același secol XII, se vor contura noi “curente” monahale.

Născut la Calaruega (Castilla), Dominic Guzman era cel mai mic dintre cei patru copii ai guvernatorului. Timp de șapte ani duce, ca preot, o viață lipsită de griji și de evenimente, consacrată rugăciunii  și penitenței. În 1204, în drum spre Danemarca, Dominic întâlnește pentru prima oară ereticii albigenezi, la Toulouse, făcându-și din împăcarea lor cu biserica un obiectiv  principal al apostolatului său.[4] La reîntoarcerea sa din Danemarca, după o a doua călătorie în 1205, Dominic trece prin Roma și prin Citeaux, după ajunge în Languedoc.“  În 1208, uciderea trimisului papal, Pierre de Castelnau, determină declararea cruciadei sau a războiului sfânt împotriva albigenezilor. Dominic nu a participat în niciun fel la violența și masacrele de atunci, ci a folosit doar metodele pașnice ale educației și ale rugăciunii.”[5] De asemenea, Dominic a refuzat în repetate rânduri un episcopat, considerând că este necesar să facă mult mai mult. Astfel, planurile sale presupuneau crearea unor comunități, unde să se studieze Sfânta Scriptură și unde să se ducă o viață austeră, extra-mundană, lipsită de ceea ce oferea cotidianul profan.

Paradigma  pe care trebuiau să o urmeze membrii respectivelor comunități era exemplul oferit de Augustin. Regula Sfântului Augustin (Regula Prima) insista foarte mult pe viața Bisericii primitive, aceea descrisă în faptele apostolilor. Reîntoarcerea spre Evanghelie, spre cuvântul de ordine al apostolilor era “suivre nu le Christ nu”. Această urmare a lui Hristos fără nimic, lipsit de bunuri materiale, de absolut orice lucru pământean, a atras foarte mulți  adepți în secolul al XIII-lea, lucru ce a și stat la baza atât a ereziilor din acest secol cât și la baza ordinelor cerșetoare.

Alături de Ordinul Dominican, precum ordine medicante, cunoscute și sub numele de ordine cerșetoare (deoarece supraviețuiau din donații), au mai fost și Ordinul Fraților Augustinieni, Ordinul Carpetiților și Ordinul Franciscan. În comparație cu fondatorul ultimului ordin, Francisc de Assisi (1181-1226), Dominic va da dovadă de excelent organizator, predicator, mentor și diplomat. De asemenea, dominicanii au fost primii care au anunțat oficial renunțarea la munca manuală și dedicarea în totalitate studiului, predicilor și întemeierii de conventuri. Aceste conventuri s-au dovedit a fi pe parcurs adevărate școli pentru o educație teologică temeinică, multe dintre ele stând la baza unor viitoare universități sau licee.

Astfel, “fondarea Ordinului Dominican a fost marcată de două date importante, respective anul 1215 când, la Toulouse, Dominic a pus bazele unei comunități religioase alcătuite din predicatori tradiționali, integrate luptei anticatare pe care o ducea dioceza de Toulouse și anul 1217, când această comunitate se constituia într-un ordin călugăresc centralizat, orientat pe aceiași linie”.[6]

În acest context, apare întrebarea: de ce a fost necesară înfăptuirea unui nou ordin călugăresc, medicant? După cum anunță și titlul eseului de față “ Sfântul Dominic și preocuparea pentru ortodoxie” , fondatorul acestui ordin era interesat de calea cea dreaptă pe care trebuiau să o urmeze creștinii. De asemenea, este vizibilă opoziția lui Dominic față de metodele întrebuințate de papalitate împotriva ereziilor, mai mult, există posibilitatea ca Dominic să nu fie de acord cu anumite practici  ale clericilor atât timp cât a refuzat episcopatul. Analizând modul în care și-a desfășurat activitatea medicantă, putem considera că Dominic nu agrea fastul și bogăția bisericilor și a mănăstirilor care în secolele XII-XIII încep proiectele viitoarelor edificii religioase, de mărimi impunătoare. Un alt motiv pentru alegerea unui nou drum în viața monahală  îl reprezintă urmarea strictă a regulei prime a Sfântului Augustin.  ,,Inițiativei ascetice i se substituie imitația ascentică (Courtois), iar opțiunea monastică , văzută ca o înfăptuire  personală a vieții creștine, și prin aceasta ca o confirmare și o îndeplinire a legământului botezului – al doilea botez –  cum de preferință va fi numită – devine într-un fel punctul de sosire, stadiul la care majoritatea călugărilor, vor trebui și vor putea să se oprească , dinaintea acelei necurmate scări a înălțării anevoioase și solitare către divin, care va rămâne privilegiul câtorva experiențe excepționale. ,, [7]

Așadar, putem afirma faptul că înfăptuirea unui nou ordin  medicant a fost o opțiune personală a lui Dominic de Guzman, pentru oferirea unui nou model de pietate, condiționată de timpul (începutul secolului al XIII-lea ) și locul în care acesta și-a desfășurat activitatea.

Care au fost așadar condițiile în care Dominic putea demara un asemenea proiect?

După cum am menționat, în secolul al XIII-lea papalitatea se confrunta cu ereziile din Franța și Spania. Aceste erezii au cunoscut pentru început un anumit success în rândurile creștinilor. Datorită predicărilor în spațiul urban în limbile de circulație (franceza și spaniola), catarii și alcibiazii făceau Evanghelia accesibilă maselor. O altă cauză a succesului cunoscut de eretici este sărăcia predicată și afișată de aceștia, în opoziție cu bogăția și fastul benedictinilor. Astfel, noile ordine medicante aflate în opoziție cu papalitatea, puteau converti noi și noi adepți. Biserica de la Roma nu putea risca izbucnirea unor noi schisme în interiorul său. În consecință, Ordinul Franciscanilor și Ordinul Dominicanilor puteau fi folosite ca arme împotriva ereticilor, pe propriul lor teritoriu. Acest teritoriu este reprezentat de lumea orașelor. Ordinele medicante erau ordine cerșetoare, existau grație donațiilor celor înstăriți. În secolele XII-XIII, în interiorul orașelor apare și se dezvoltă o nouă pătură social- burghezia. Cei ce formau burghezia dețineau suficiente venituri cât să poată finanța și susține pe termen lung ordinele medicante. De asemenea, orășenii  fiind populație alfabetizată (bineînțeles, mai existau și excepții) aveau acces la cărțile considerate a fi sacre. Lectura acestor lucrări și nu numai, făcea mult mai comprehensibil mesajul predicatorilor. Așadar, medicanții bucurându-se de înțelegere din partea populației, puteau beneficia și de un suport social, economic și politic , oferit de oraș. Tot în oraș se vor naște și universitățile , adevărate centre de educație și cultură care vor facilita și ele la rândul lor, intrarea medicanților în spațiul urban. Este important de subliniat faptul că “ în general obligația tuturor călugărilor de a învăța să citească – cel puțin până la 50 de ani, precizează semnificativ REGULA MAGISTRI,  atestând asfel că opțiunea monastică implică și persoane mature încă analfabete – așeza mănăstirea pe un nivel de instruire ce nu mai corespundea condiției comune. De fapt, o atare obligație se afla în strânsă conexiune cu viața religioasă a călugărului – regulile tradiției occidentale dedicau în general lecturilor spiritual între două și trei ore- și constituie premisa generală pentru MEDITATIO, sau repetarea orală a textelor biblice învățate pe de rost. Aceasta presupune ca mănăstirea să se doteze cu niște instrumente – bibliotecă, școală, scriptorium – care, într-un mod cu totul natural, o transformau într-un spațiu exclusivist și privilegiat din punct de vedere cultural. [8]

Urmărind contextul în care a apărut Ordinul Dominicanilor și dialectica evoluției sale, putem considera că acest eveniment a fost determinat de două elemente.

Primul îl constituie voința lui Dominic de Guzman de a elabora o nouă cale pentru cei ce doreau să îmbrace haina monahală și să constituie un exemplu de pietate și de conduită morală pentru restul creștinilor. “ Prin urmare, acea săracie nu are nimic în comun cu condiția lipsită de mijloace și de bunuri, săracă în garanții și lipsită de orice putere, ce-i caracteriza pe săracii seculari. Ea reprezintă mai curând o abandonare a societății profane și a spațiilor sale obișnuite, un refuz al caracterului său cotidian și al perspectivelor sale, opțiunea unei discipline individuale de asceză și obediență, privilegiere a căutării lui Dumnezeu în rugăciune și în contemplație, o restabilire a unei ordini și a unei scări de valori răvășite și răsturnate prin păcat și prin uneltirile repetate ale lui Satan”. [9]

Cel de-al doilea element indispensabil ființării Ordinului Dominicanilor îl constituie ideologia Bisericii de la Roma.  Doctrina religioasă a papalității nu permitea erezii care puteau provoca noi schisme, iar în această situație era absolut necesar să atace acele noi ordine călugărești prin prisma propriilor ordine, însă în secolul al XIII-lea era nevoie de o revitalizare a bisericii, realizabilă prin constituirea unor ordine medicante c e ar fi pledat pentru cauza papalității și astfel ar fi combătut ereziile. Practic, Dominic de Guzman și Francisc de Assisi au oferit Vaticanului tocmai ceea ce acestuia îi lipsea. Trei bule papale au consfințit fondarea sa, în 1216 pentru confirmarea canonică, în 1217 pentru titulatură și Ministerul predicării și în 1219 pentru consfințirea dreptului la practică și a legământului sărăciei”.[10]

Din acest moment, Ordinul Fraților Predicatori (ORDO FRATRUM PRAEDICATORUM) se vor pune în slujba papalității . Înlocuirea muncii manuale cu studiul a creat un loc privilegiat dominicanilor în societate. Constituțiile din 1220 prevăd instituirea unei școli de teologie în fiecare convent – este important de menționat faptul că la sfârșitul secolului XIII, fiecare oraș important din Europa avea câte un convent dominican – iar la al doilea capitol general ținut în 1221 la Bologna se decide ca ordinul sa fie ORDO STUDENS, structurat pe baze monstice canoniale și având o organizare a învățământului de tip universitar. [11]  În același an, fondatorul Ordinului Fraților Medicanți, Dominic de Guzman, murea la Bologna, după o viață exemplară pentru orice călugăr. După alți 10 ani, odată cu debutul inchiziției , Ordinul Fraților Medicanți, acum numiți simplu doar Dominicani, vor face parte din tribunalul acestei mașinării a Bisericii. Totuși , Jaques Le Goff în lucrarea „Nașterea Purgatoriului”, considera Ordinul dominicanilor drept echilibrul perfect dintre doctrina religioasă și scolastica filosoficaă echilibru rezprezentat cel mai bine de Toma D’Aquino…[12]

---

[1] Europa – o moștenire care angajează responsabilitatea creștinilor. Cardinal JOSEPH RATZINGER. Publicat în : Biserica – Ecumenism și Politică, Cardinal Joseph Ratzinger, Ed. Fayard, Paris , 1987, p.29.

[2] Atlas de istorie a lumii, Ed. Rao. București 2009.p.62.

[3] Ibidem .p.63.

[4] Dicționar al Sfinților, Ed. Univers Enciclopedic. București.p.158

[5] Ibidem.p.158.

[6] Mănăstiri Dominicane din Transilvania, Mihaela Sanda Salontai. Es. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca 2002.p.12.

[7] Omul medieval,  Jaques Le Goff (coordonator), Ed. Polirom, 1999.p.42.

[8] Idem.p.43.

[9] Idem.p.60.

[10] Mănăstiri dominicane din Transilvania, Mihaela Sanda Salontai, Ed. Nereamia Napocaea, Cluj-Napoca 2002.p.12.

[11] Ibidem.p.13.

[12] Nașterea Purgatoriului, Jaques Le Goff, Ed. Meridiane, 1995.vol.II,p.133

Oscar Wilde – geniul persecutat

de Andreea Bogasiu

”Cei care descoperă sensuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupți, fără a fi fermecători. Aceasta este o greșeală. Cei care descoperă înțelesuri frumoase în lucrurile frumoase sunt cei cultivați. Pentru ei există speranță. Sunt cei aleși, petru care lucrurile frumoase înseamnă numai Frumusețe.” (Oscar Wilde)

Atunci când mă gândesc nu numai la operele scrise de Oscar Wilde, dar și la viața lui extravagantă, un singur cuvânt îmi vine în minte pentru a-l descrie: fascinant. Așa este Oscar Wilde în ochii mei: o personalitate de-a dreptul fascinantă, cu bune și rele, care a luat decizii bune și nebune de-a lungul vieții, și care continuă să își fascineze cititorii prin cuvinte, idei și pasiune pentru frumos.

Născut în Dublin pe 16 octombrie 1854, irlandezul avea să ajungă unul dintre cei mai apreciați scriitori din Londra la sfârșitul secolului XIX. Simplul fapt că s-a născut într-o familie de intelectuali de succes (tatăl doctor, anticar și scriitor, mama jurnalistă) l-a determinat pe Wilde să își dorească să urmeze prelegerile de estetică ale lui John Ruskin în cadrul Universității din Oxford. Devenind tot mai interesat de artă, de fenomenul esteticii și de tot ce este frumos, începe să își contureze personalitatea și stilul de viață într-un mod foarte elegant și rafinat.

A fost criticat și apreciat în egală măsură de-a lungul vieții tocmai pentru faptul că a reușit să devină cunoscut pentru talentul și inteligența de care a dat dovadă în operele sale, însă modul de viață extravagant pe care l-a adorat întotdeauna i-a făcut pe mulți să îl critice până în cele mai mici detalii. Wilde a publicat versuri, povestiri, eseuri, însă cea mai importantă lucrare este singurul său roman – Portretul lui Dorian Grey, operă care ilustrează cel mai bine principiile sale estetice și dragostea pentru frumos având în vedere că esteticul a jucat rolul principal în viața lui Wilde de la bun început până la sfârșit.

Consider că ”Portretul lui Dorian Grey” reprezintă oglindirea perfectă a personalității lui Oscar Wilde: rafinat, spectaculos, plin de eleganță și stil, și, în același timp, decadent și îndrăzneț. Este de-a dreptul fermecător faptul că Wilde a reușit să cuprindă esența perfecțiunii într-un singur roman de-a lungul vieții sale. Ideea ascunsă a romanului este homosexualitatea, subiect care în acea perioadă era strict interzis în Londra victoriană. Tocmai de aceea, romanul care i-a garantat succesul i-a adus și criticile cele mai aspre.

Într-adevăr, reflexia personalității lui Wilde în propriul roman este de necontestat și vizibilă pentru oricine cunoaște un minim de informații despre viața autorului, el putând fi oricând asemănat cu Lordul Henry Wotton. Cu toate acestea, deși ideea de homosexualitate este prezentată subtil în paginile romanului, Wilde a fost imediat acuzat că romanul ar fi un fel de autobiografie a aventurilor sale tumultoase cu persoane de sex masculin.

Desigur, nu esti singurul scriitor de succes care a avut, la un moment dat, una sau mai multe relații de natură homosexuală, însă este un foarte bun exemplu de scriitor extrem de talentat care a avut de suferit din cauză că s-a născut într-o epocă total nepotrivită. Faptul că a trăit la mijlocul secolului XIX, într-o Londră în care imaginea unui gentleman adevărat era pe primul loc, l-a defavorizat din start pe plan personal.

În data de 26 octombrie 2010, jurnalista Miranda Bryant publică un articol foarte interesant într-un ziar londonez online, tratând o problemă destul de gravă cu care se confruntă nu doar școlile din Londra, ci și cele din întreaga lume: homofobia manifestată de cei mici. Articolul prezintă drept exemplu de Școala Stoke Newington din nordul Londrei, unde profesorii se mândresc cu faptul că au inițiat un program de educarea micilor homofobi, reușind astfel să elimine aproape în totalitate comportamentul ostil manifestat de elevii școlii respective față de cei cu alte înclinații sexuale decât cele ”normale”, prin susținerea unor ore de istorie a homosexualității.[1]

Inițiativa este una de admirat, fiind rodul muncii de aproape 5 ani a unor profesori inteligenți care consideră homofobia manifestată de la vârste foarte mici o problemă reală. Exemplul principal pe care profesorii l-au dat în timpul acestor ore de istorie a sexualității a fost chiar Oscar Wilde. Mentalitatea londonezilor, intens condusă de prejutecăți, a fost cea care l-a trimis prin tribunale și, într-un final, în închisoare din cauza alegerilor făcute în viața personală. Wilde s-a căsătorit în anul 1884 cu Constance Lloyd, cu care are doi băieți, Cyril (1885) și Vyvyan (1886). În 1886, după doar doi ani de căsnicie, Wilde are prima relație homosexuală cu un tânăr pe nume Robbie Ross. Se pare că relația lor a fost una intensă, din moment ce, în 1918, după moartea lui Ross, cenușa acestuia a fost înhumată în mormântul lui Wilde. Viața sa nu a fost una ușoară din clipa în care au început să circule primele zvonuri cu privire la orientarea sa sexuală și la aventurile pe care le avea în cluburile londoneze cu diverși tineri.

După vara anului 1891, începe declinul lui Oscar, din momentul în care îl întâlnește pe Lordul Alfred Douglas. Peste foarte puțin timp, cei doi devin iubiți și sunt de nedespărțit timp de patru ani. Apoi, în 1895, Wilde este are arestat sub acuzarea de homosexualitate (ilegală în Anglia în acel moment). Este condamnat la doi ani de închisoare și din acest moment, Wilde începe să manifeste un comportament ostil, duce o viață plină de scandal și cinism și își arată nemulțumirea totală față de mentalitatea îngustă a vremii, afisându-și în public relația homosexuală.

Trece prin momente grele deoarece soția și copiii îl părăsesc. Alege chiar să își schimbe numele de familie din Wilde în Holland în timpul celor doi ani petrecuți în închisoare. Iese din închisoare ruinat și căzut în dizgrație, așa că se mută în Franța, unde moare în 1900 din cauza unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris.

Mulți sunt de părere că a avut o moarte prematură, a trăit doar 46 de ani, însă tot ce a realizat de-a lungul vieții a fost extraordinar. Mereu în centrul atenției, a dus o viață  plină de extravaganță și multora nu le-a plăcut acest aspect, însă Wilde și-a asumat fiecare alegere făcută și nu și-a cerut niciodată scuze pentru comportamentul său. Atât viața, cât și operele lui Oscar Wilde continuă să fascineze prin pasiunea  pentru frumos și prin extravaganța dusă la extreme, chiar și atunci când a trecut prin momente grele, cum ar fi perioada petrecută în închisoare din cauza orientării sale sexuale. Oscar Wilde a fost și este un artist fermecător și complet.

---

[1] Miranda Bryant, ”London school teaches gay history to beat homophobic bullies”, 26 octombrie 2010 http://www.thisislondon.co.uk/news/london-school-teaches-gay-history-to-beat-homophobic-bullies-6528756.html

sursa foto

Cultura fără vanități

de Ionela Tatu

Există oameni fără nicio vocație deosebită care știu să prețuiască și să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebește de ea. Octavian Paler… Scrisori imaginare

De curând am recitit cartea cu minunatele scrisori imaginare ale domnului Octavian Paler și am realizat câteva lucruri importante care au săpat adânc în universul meu spiritual. Mi-am confirmat încă o dată că o carte bună este ca un părinte care te educă și te ghidează în viață.

Am înțeles că a te întoarce la o carte pe care deja ai citit-o este o experiență minunată. Pornești în călătorie cu impresia că deja cunoști conținutul și harta detaliilor, dar descoperi o lume complet nouă. La fel se întâmplă cu orice artefact al culturii, revederea este întotdeauna mai frumoasă! Înțelegem lucrurile din jur pe baza experienței noastre spirituale, materiale, intelectuale și emoționale. Iubirea pentru un adolescent înseamnă emoție, ciocolată și ramuri de cireși, în timp ce pentru o persoană matură poate să însemne împlinire, ceai și flori în ghiveci. Apoi am descoperit faptul că pentru a prețui cultura trebuie să te lepezi de orice vanitate, să admiri orice idee, comportament și artefact cultural. Trebuie să înțelegi rostul culturii în societate și importanța moștenirii sale. Apoi cultura nu înseamnă critică, ci bogăție și presupune să îți deschizi sufletul.

Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis și pe cel al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei.

Un alt lucru important pe care l-am realizat este faptul că lumea culturală nu este o lume a scepticilor, ci este o lume a celor care cred…în visele lor. Nu poate să fie o lume blazată, cu sentimente tocite, ci este o lume care fierbe, care se frământă și care naște lucruri minunate.

 Piramidele există în deșert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca să o dovedească.

Am descoperit și faptul că pentru a aprecia cultura trebuie să iubești viața, locurile și oamenii. Cultura se referă la activitatea umană, ține de condiția noastră și cred că nu ai cum să o iubești  dacă nu iubești implicit și oamenii.

 A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.

Citind scrisorile domnului Paler am înțeles faptul că relația noastră cu tot ce înseamnă cultură este una extrem de personală. Domnul nostru drag arată acest lucru în cel mai frumos fel: prin scrisori personale adresate lui Camus, Rousseau sau Descartes. Ce este mai personal decât o scrisoare? A adresa scrisori unor umbre înseamnă curajul de a dialoga. Înseamnă curajul de a se exprima și libertatea de a gândi ale celui care creează cultura și ale celui care o primește… Cultura te îndeamnă să ai timp pentru a admira, a prețui și a te reîntoarce la ea. Te îndeamnă să te oprești la marginea timpului, să uiți de goana cotidiană și să te bucuri.

A fost o vreme când nu descoperisem încă timpul și trăiam înăuntrul lui cu o superbă sfidare. Eternitatea și clipa mi se păreau simple speculații, iar eu eram ocupat să trăiesc.

Poate cel mai frumos lucru pe care l-am înțeles este faptul că a aprecia cultura înseamnă să iubești marea, cerul albastru, pescărușii leneși, să respiri aer sărat și să cunoști povestea unei dimineți pe țărmul mării în care se naște o nouă zi.

Mai am o scoică și câteva pietre,

Cum să clădesc din ele o mare

și-un țărm unde să stau pe nisip…

Cărțile se scriu în singurătate, dar împotriva lor. Cultura se naște în singurătate, dar împotriva ei. Este liantul care unește societatea, este moștenirea noastră pe care trebuie să o ducem mai departe. Datorăm acest lucru domnului Octavian Paler și scrisorilor sale! La prima lectura a acestei cărți am înțeles prea puține dintre aceste lucruri, altfel aș fi avut curajul să scriu atunci acest articol. Și asta nu pentru că sunt o ignorantă, ci pentru că am căpătat curajul de a mă lepăda de vanități pentru a aprecia și prețui cultura!

___

Ionela Tatu urmează cursurile masterale de zi ale Facultății de Comunicare și Relatii Publice, SNSPA, cu specializarea în Publicitate. A absolvit Facultatea de Istorie – UB, în 2008, specializarea Istorie Contemporană Românească, cu o teza de licență interesantă: Calea Victoriei în anii ’30. În prezent, este Account Executive într-o agenție de publicitate și își dorește să se dezvolte în acestă direcție.

Sursa Octavian Paler –  Scrisori imaginare, sursa foto – aici